Povestea Pescarului

A fost odatã ca niciodatã, într-un sãtuc pe malul mãrii, un pescar sãrman. Cât era ziua de lungã iesea cu barca lui veche în larg, îsi întindea nãvoadele si astepta sã prindã ceva peste. Uneori avea noroc si venea spre casã cu barca plinã de peste, alteori însã nu prindea nici cât sã aibã ce pune pe masã seara.

Toatã vara pescuitul mersese destul de bine, vânduse pestele , pusese si ceva bani deoparte dar vara era pe terminate, de acum vântul se întetise, zilele erau din ce în ce mai reci iar pestele tot mai rar cãdea în plasa pescarului.

Într-o zi dis de dimineatã îsi luã sculele de pescuit în spinare si plecã spre barcã.

Cum ajunse la malul mãrii, nu micã îi fu mirarea când vãzu ditamai pestele pe uscat. Se apropie de el, îi dãdu ocol si rãmase mut de uimire când pestele îi vorbi:

- Om bun, ajutã-mã!

Pescarul se frecã la ochi, sã fie sigur cã nu viseazã, mai ocoli pestele încã o datã, puse mâna în sold si îsi zise:

- Pestele ãsta este mai mare decât barca mea si dacã nu cumva visez se pare cã mai si vorbeste.

- Om bun, ajutã-mã!

zise din nou pestele.

- Da, chiar vorbeste, îsi zise pescarul si se hotãrî sã-i rãspundã.

- Cu ce te pot ajuta eu, un biet pescar, pe tine ditamai pestele?

- Om bun, furtuna de azi noapte m-a împins din mare si m-a scos pe uscat si de nu voi ajunge înapoi în apã o sã mor.

Pescarul, care de felul lui era un om tare bun, nu mai stãtu pe gânduri, puse umãrul si începu sã împingã. Tare greu mai era pestele cãci abia dacã se clintise, nãduseala îi udase cãmasa dar nu se lãsã bãtut. Mai bine de un ceas pescarul împinse pestele ba de cap, ba de coadã si reusi sã-l ducã în apã.

De cum ajunse în apã, pestele îsi reveni, fãcu câteva salturi, se uitã putin în urmã apoi dispãru în larg. Pescarul însã, asa obosit cum era, se bucurã, fãcuse o faptã bunã, salvase un suflet.

Vremea trecu, trecu si iarna, trecu si primãvara, veni iar vara, pescarul îsi vedea de treburile lui, mai cã si uitase de întâmplarea cu pestele.

Într-o zi, cum se afla el în largul mãrii, cerul începu sã se înnoureze. Pescarul îsi strânse repede unditele, le asezã în barcã lângã pestii pe care îi prinsese si începu sã vâsleascã spre mal. Vântul se întetise, valurile erau din ce în ce mai mari, iar bietul pescar vâslea din rãsputeri. Purtatã de valuri, bãrcuta pescarului începuse sã se umple cu apã iar un val mai mare o rupse în bucãti. Pescarul înota cu disperare, valurile îl acopereau, îsi pierduse orice sperantã. Deodatã, simti cã se miscã ceva sub el. Se agatã cu ambele mâini si nu micã îi fu mirarea când se vãzu cãlare pe o spinare de peste. Pestele îl purtã în spinare pânã la uscat, apoi îi spuse:

- Eu sunt fiul cel mic al regelui Mãrii Negre. Acum un an furtuna mã aruncase pe mal iar tu, omule, m-ai salvat de la moarte. Tatãl meu tare s-a mai bucurat si timp de un an a avut grijã ca nãvoadele tale sã fie pline. Acum îti trimite acest cosulet cu perle împreunã cu toatã recunostinta lui.

Pestele scoase din apã darul cel scump si i-l dãdu pescarului, apoi dãdu de câteva ori din coadã si dispãru în largul mãrii.

Cu darul primit de la peste, pescarul nostru si-a construit o cãsutã la malul mãrii, si-a luat o barcã nouã, iar prietenia dintre el si peste dãinuieste si în zilele noastre.

Vara, la apusul soarelui, mai pot fi vãzuti si astãzi, din când în când, un om si un peste în largul mãrii, stând de vorbã.