Ceremonialul
creează cadrul şi atmosfera în care urmează să
se desfăşoare raporturile dintre interlocutori / parteneri.
Protocolul codifică regulile care guvernează ceremonialul,
al cărui obiect este de a oferi fiecărui participant
prerogativele, privilegiile şi imunităţile la care
are dreptul. Ceremonialul şi protocolul garantează egalitatea
în drepturi a partenerilor, care permite fiecăreia dintre
ei să-şi facă auzită în mod liber vocea. Şi
unul şi celălalt impun curtoazia care trebuie să
guverneze raporturile între oamenii de bună credinţă.
Ceremonialul şi protocolul guvernează, de asemenea,
negocierea, încheierea şi intrarea în vigoare a unor documente
/ acte specifice. Ambele au o incidenţă zilnică
asupra vieţii şi activităţii de afaceri.
Protocolul
pune problema regulilor care determină ordinea de precădere
între parteneri.
„Regulile
de conduită” sau „regulile de comportare”
la care se referă eticheta contribuie la buna desfăşurare
a relaţiilor din societate, în general, şi la o desfăşurare
normală a activităţii in afaceri în special. Este
foarte importantă cunoaşterea şi aplicarea acestor
reguli de către fiecare partener, dat fiind că necunoaşterea
sau ignorarea lor pot duce, uneori, la interpretări eronate,
la complicaţii relaţionale care depăşesc sfera
relaţiilor strict personale ale celor în cauză. Nu se
pot concepe relaţii între parteneri fără contactul
uman necesar şi, în cadrul acestui contact, fără
respectarea unor reguli de etichetă.
Necunoaşterea
acestor reguli poate fi considerată, în ultimă instanţă,
o lipsă de competenţă profesională a unei
persoane chemate să reprezinte interesele unei părţi
pe planul relaţiilor specifice. În concluzie, însuşirea
şi respectarea unor reguli de eticheta pot şi trebuie
să constituie o sarcină de ordin profesional.
A.
Ţinuta fizică (pe stradă şi în societate)
Este
foarte important ca partenerii să aibă o ţinută
corectă, îngrijită, să se controleze permanent
în fiecare ocazie asupra acesteia. În societate este greşit
să te sprijini de spătarul unui scaun sau de perete,
să ţii mâinile în buzunar sau să te joci nervos
cu bricheta, batista sau alt obiect. Pe cât posibil, trebuie evitat
să stai cu spatele la altă persoană care este aşezată
pe scaun, fotoliu sau canapea. Aşezarea pe scaun sau canapea
trebuie făcută de aşa manieră încât să
nu denote o stare de plictiseală sau satisfacţia de
a fi cucerit un loc pe care nu eşti dispus să-l cedezi.
Trebuie evitată strângerea genunchilor cu mâinile, sprijinirea
capului de spătar, bătutul cu degetele pe braţele
scaunului. Încrucişarea genunchilor la prea mare înălţime
trebuie, de asemenea, evitată. Femeile trebuie să acorde
mare atenţie felului cum stau pe scaun şi cum îşi
încrucişează picioarele, astfel încât rochia să
poată acoperi genunchii. În timpul conversaţiei este
nepoliticos să-l apuci de rever sau de nasture pe interlocutor
pentru a da mai multă greutate argumentelor personale sau
să-l aprobi bătându-l pe umeri ori lovindu-l cu cotul.
De asemenea, trebuie evitate o gesticulare excesivă, un râs
zgomotos, tusea, strănutul şi alte zgomote dizgraţioase
(aerofagii etc.)
B.
Salutul
Salutul
este o manifestare de curtoazie faţă de o altă
persoană sau de un grup de persoane. El comportă, în
mimică şi în ţinută, o serie de nuanţe
care pot să-i modifice sau să-i completeze sensul, să
constituie o expresie de stimă sau o simplă obligaţie
formală. Câteva reguli de baza în legătură cu
salutul:
ˇ
bărbaţii salută primii femeile;
ˇ
persoanele mai tinere salută primele pe cele mai în vârstă;
ˇ
subalternii salută pe superiorii in grad.
Răspunsul
la salut este obligatoriu: un gest contrar poate fi socotit ca
lipsă de politeţe. Este recomandabil ca bărbatul
când salută cu pălăria să o ţină
de calotă, înclinând uşor capul şi privind la persoana
salutată. Dacă mâinile îi sunt ocupate, se acceptă
salutul printr-o simplă înclinare a capului. În alte cazuri,
salutul se face printr-o înclinare a capului. De obicei, femeia
răspunde la salut printr-o uşoară înclinare a capului,
arborând uneori un surâs. În cazul întâlnirii cu o persoană
cunoscută pe care nu doreşti, totuşi, s-o saluţi,
eschivarea trebuie făcută cu tact. Când este întâlnită
o persoană care pare cunoscută, fără a o putea
identifica imediat, este preferabil, să fie salutată.
Persoanele care se află intr-o maşina salută primele
persoanele cunoscute de pe strada, în cazul în care au fost văzute.
Dacă persoana cunoscută este împreună cu mai mulţi
prieteni, necunoscuţi celui care salută, se salută
tot grupul. În timpul salutului se folosesc şi formulele:
„bună dimineaţa, bună ziua sau bună
seara”. La întâlnirile oficiale se pronunţă denumirea
rangului: „bună ziua domnule director, presedinte,
ministru etc.#.
Strângerea
de mână poate interveni fie când persoanele care s-au salutat
se opresc pentru a sta de vorbă sau a continua drumul împreună,
fie cu ocazia prezentării lor. În cazul strângerii de mână
rolurile sunt inversate: femeia este aceea care întinde prima
mâna, persoana cea mai în vârstă celei mai tinere şi
persoana cu grad superior celei sau celor cu grad inferior. Pentru
o secundă, cele două persoane se privesc în ochi în
momentul strângerii mâinii.
În
toate împrejurările, bărbaţii se scoală pentru
a strânge mâna interlocutorului; femeile, în schimb, nu se ridică
în picioare decât când este vorba de o persoană mult mai
în vârstă sau pe care doreşte s-o onoreze în mod special.
Sărutul
mâinii continuă încă să fie practicat în numeroase
locuri sau împrejurări, fiind considerat ca o formă
de curtoazie, mai ales când este vorba de femei în vârstă
sau căsătorite, de soţii de înalţi demnitari
etc. Sărutul mâinii se face într-o formă politicoasă,
prin aplecarea corpului, iar în anumite împrejurări este
recomandabil să se simuleze gestul (în aer liber, de exemplu).
Este greşit să se sărute mâna înmănuşată.
De asemenea, este greşit să se rezerve acest gest numai
pentru unele dintre femeile care se află împreună.
C.
Prezentările
În
probleme de etichetă, de o deosebită importanţa
în activitatea partenerilor este felul în care se fac prezentările.
În această privinţă trebuie respectate următoarele
reguli:
ˇ
bărbatul este prezentat femeii;
ˇ
persoana mai tânără este prezentată celei mai in
vârstă;
ˇ
persoana cu gradul inferior este prezentată celei cu grad
superior .
Persoana
care face prezentările se adresează cu formula: „îmi
permiteţi să vă prezint pe…”. Dacă
persoana recomandată are mai multe titluri, se pronunţă
numai titlul cel mai mare. La prezentarea unuia dintre soţi
de către celălalt se spune simplu: „soţul
meu” sau „soţia mea”. La prezentarea unei
perechi se va spune: domnul şi doamna Ionescu sau domnul
Ionescu şi doamna, începându-se întotdeauna cu soţul.
Formule ca „încântat”, „sunt fericit de a vă
fi întâlnit / cunoscut” se folosesc în mod curent.
Deşi
în practica noastră nu se obişnuieşte autoprezentarea,
în tot mai multe ţări ea este cunoscută în rândul
oficialităţilor şi în corpul diplomatic. În astfel
de ocazii trebuie să se evite ca la autoprezentare să
se adauge, în afară de nume, apelative „domnul”
sau „doamna …”, adăugându-se, eventual,
funcţia sau calitatea. În unele situaţii prezentarea
sau autoprezentarea este urmată de schimbul cărţilor
de vizită.
Unele
excepţii de la regulile de prezentare:
ˇ
fata tânără va fi ea prezentată unui bărbat
în vârstă şi nu invers;
Dacă
se prezintă o personalitate politică sau bine cunoscută
în viaţa publica se va pronunţa numai titlul acesteia
nu şi numele; ex. „domnul preşedinte ”
etc.
D.
Conversaţia
Orice
reuniune sau acţiune protocolară, oricât de atent ar
fi pregătită, riscă să devină plictisitoare
în lipsa unor conversaţii interesante şi utile. Pentru
crearea unei atmosfere plăcute, gazda trebuie să se
gândească la alegerea oaspeţilor, astfel încât între
aceştia să existe anumite puncte de contact, fie prin
faptul că lucrează în aceleaşi domenii de activitate
sau în domenii care au contingenţă între ele, fie prin
formaţia lor intelectuală.
Organizarea
acestor acţiuni nu constituie un scop în sine. Ele trebuie
să devină instrumente de muncă, să constituie
un element principal al activităţii diplomatice, o componentă
principală a muncii de informare şi de relaţii.
Arta
conversaţiei nu poate fi însuşită după anumite
formule. Pentru desfăşurarea unei conversaţii plăcute
şi mai ales utile muncii de informare se cer o bună
pregătire politică şi profesională, cunoştinţe
variate de cultură generală, tact, atenţie, politeţe
şi alte asemenea însuşiri pe care diplomaţii trebuie
să le posede şi care pot fi obţinute printr-o muncă
stăruitoare, permanentă de pregătire multilaterală.
În
ceea ce priveşte atitudinea în timpul unei conversaţii,
de obicei se spune că nu este frumos „să pari
nici mai inteligent şi nici mai instruit decât interlocutorul
tău”. În timpul unei conversaţii, diplomatul trebuie
să aibă o atitudine corectă, însă degajată,
să fie plăcut în conversaţie şi să o
canalizeze în problemele care îl interesează. Desigur, respectul
opiniei personale obligă pe oricine să asculte cu politeţe
tezele interlocutorului său. Aceasta nu înseamnă că
nu se poate interveni, ci este chiar recomandabil să se intervină
însă într-o formă politicoasă, dar fermă,
în explicarea poziţiilor proprii atunci când ele sunt interpretate
în mod eronat. Acest lucru trebuie făcut cu calm şi
tact, astfel încât modul în care se susţine o părere
contrarie să nu se facă de pe o poziţie de superioritate
ostentativă sau persiflare. Trebuie evitate întreruperile
partenerului cu exclamaţii de felul: „nu aveţi
dreptate!”, „ce eroare!” etc.
Se
va evita, pe cât posibil, tusea sau strănutul zgomotos în
timpul conversaţiilor, acestea făcându-se cât mai discret
posibil şi întotdeauna în dosul batistei, cu corpul întors
într-o parte faţă de interlocutor.
La
o masă este recomandabil ca diplomatul să se întreţină
cu partenerul din dreapta şi din stânga sa şi să
evite, pe cât posibil, discuţiile cu partenerii îndepărtaţi.
La recepţii, cocktailuri este recomandabil să se circule
printre invitaţi, să nu se evite conversaţia cu
străinii, iar reprezentanţii din cadrul aceloraşi
ministere sau ambasade să nu se adune în grupuri.
E.
Convorbirea telefonică
Telefonul
este un mijloc important şi extrem de util în rezolvarea
sarcinilor profesionale curente, cât şi în menţinerea
legăturilor fireşti între cunoscuţi, prieteni.
De aceea, convorbirile telefonice necesită respectarea unor
anumite reguli de care este indicat să se ţină
seama. În acest sens, trebuie cunoscută în primul rând necesitatea
de a se face prezentările de rigoare, iar în al doilea rând,
în cazul secretarelor, cum se face o legătură telefonică.
Prezentarea trebuie să se facă indicându-se numai numele
apelantului (fără apelativul domnul…), precum şi
instituţia la care lucrează, evitându-se de obicei să
se indice şi funcţia.
În
situaţia când legătura telefonică a fost făcută
prin secretariat, apelantul trebuie să aştepte la telefon
legătura cu persoana căutată. Tot în cazul legăturii
stabilite prin secretariat este recomandabil ca secretara să
nu facă imediat legătura, ci să procedeze în prealabil
la identificarea persoanei care solicită convorbirea şi
să ceară asentimentul celui chemat, întrucât anumite
raţiuni pot impune ca o convorbire sau alta să nu aibă
loc atunci când este solicitată.
În
cazul unei convorbiri oficiale care comportă o anumită
importanţă este bine să se identifice persoana
care o recepţionează, ţinând seama de obligaţia
de a întocmi nota telefonică. Pe nota transmisă se va
preciza data, ora şi numele persoanei care a recepţionat
comunicarea. În cazul transmiterii unei comunicări de o deosebită
importanţă, nu este greşit şi nici nepoliticos
să se ceară citirea, pentru controlul exactităţii,
a notei transmise.
F.
Reguli ce urmează a fi respectate cu prilejul unor acţiuni
protocolare (mese, recepţii, cocktailuri).
Ţinuta
şi comportarea lucrătorului diplomatic în timpul acţiunilor
protocolare menţionate prezintă o deosebită importanţă.
Ţinuta
şi comportarea în timpul unei mese
Ţinuta
vestimentară va fi cea indicată în invitaţie. În
cazul când o asemenea precizare nu există, se va îmbrăca
un costum adecvat ocaziei respective.
Ţinuta
fizica trebuie să fie degajată, nu forţată.
Picioarele se ţin normal pentru a nu incomoda vecinii. Coatele
nu se ţin pe masă. În timpul mesei numai capul poate
să fie puţin aplecat deasupra marginei mesei şi
nicidecum umerii sau întregul bust. În mod normal ducerea mâncării
la gură se execută cu antebraţul şi mâinile
fără a antrena mişcarea braţului şi a
umerilor.
La
începutul mesei, şervetul se pune desfăcut pe genunchi.
El nu se va prinde în răscroiala hainei, în decolteu sau
de gât. Ştersul gurii cu şervetul se va face în mod
cât mai discret posibil. La terminarea mesei, şervetul nu
se pliază la loc, ci se strânge şi se pune lângă
farfurie. Nu se mănâncă în grabă sau nervos. Gestul
de a ţine degetul mic în sus când se bea sau se mănâncă
nu este recomandabil. Lingura şi cuţitul se folosesc
numai cu mâna dreaptă. Furculiţa se ţine însă
cu mâna stângă când, în acelaşi timp, se foloseşte
şi cuţitul. Dacă se foloseşte numai furculiţa,
ea poate fi ţinută în mâna dreaptă. În cazul stângacilor
adaptarea se face discret pe măsura desfăşurării
mesei, fără schimbarea ostentativă a tacâmurilor.
În timp ce se mănâncă, tacâmurile se ţin uşor
deasupra farfuriei, fără a le ridica cu vârful în sus
sau a gesticula cu ele. Când se bea, tacâmurile se pun pe farfurie,
încrucişate sau unul lângă altul, cuţitul în partea
dreaptă iar furculiţa cu dinţii în sus. După
terminarea fiecărui fel de mâncare, furculiţa şi
cuţitul se pun în prealabil pe farfurie, în aceeaşi
poziţie: furculiţa va avea însă, de astă dată,
dinţii în jos. Este nepoliticos să se mănânce direct
de pe cuţit. Când se scapă un tacâm pe jos, se ridică,
se pune pe marginea mesei şi se cere altul. În timpul mesei
se vor evita zgomotele inutile şi dizgraţioase: sorbirea
cu zgomot a supelor sau a ciorbelor, ciocnirea tacâmurilor, scobirea
în dinţi etc.
De
asemenea pieptănatul, pudrarea sau rujarea în timpul mesei
nu sunt un semn de bună creştere. Controlul ţinutei
trebuie făcut înaintea intrării în sufragerie.
La
mese se poate ura vecinilor „poftă bună”.
Supele şi băuturile se servesc de către ospătar
din partea dreaptă, în timp ce restul felurilor de mâncare
se servesc din partea stângă.
Serviciul
începe cu femeia care ocupă locul de onoare la dreapta gazdei
bărbat, ultima servită fiind gazda femeie; apoi se trece
la bărbaţi, începându-se cu bărbatul care ocupă
locul din dreapta gazdei femeie şi terminând cu gazda bărbat.
Semnalul de începere a mesei îl dă gazda femeie, invitând
oaspeţii să servească. Bărbatul gazdă
invită oaspeţii pentru servirea băuturii. Ridicarea
de la masă va fi făcută la semnul dat de gazda
femeie, după ce s-a asigurat însă că toţi
invitaţii au terminat de mâncat.
Toastul
se rosteşte, de obicei, la desert. Sunt cazuri însă
când acesta este rostit şi la începutul mesei. Într-o asemenea
situaţie trebuie să se asigure că băutura
alcoolică să fie deja turnată în pahare. Nu se
toastează cu băuturi nealcoolice. Paharul cu care se
toastează se ridică până la nivelul feţei.
Dacă în timpul toastului bărbaţii se ridică
de pe scaune, femeile pot rămâne jos. Ele se vor ridica numai
după un toast oficial, împreună cu bărbaţii.
Organizarea
unei mese-bufet se obişnuieşte foarte des, mai ales
când există interesul de a se invita un număr mai mare
de persoane. În acest caz, mâncărurile (bufetul) se aranjează
pe mese lungi, în centrul sau pe una din laturile salonului. Oaspeţii
se servesc singuri sau ajutaţi de câţiva ospătari.
Se poate mânca în picioare, caz în care este nevoie de mai multă
dexteritate, întrucât cu mâna stângă se va ţine farfuria
şi se va mânca cu mâna dreaptă, folosirea cuţitului
fiind foarte anevoioasă. Dacă este loc, se mai poate
mânca aşezând farfuria pe masa de bufet sau pe mese alăturate
special amenajate în acest scop.
Cocktailurile
şi recepţiile au loc în picioare. În acest caz serviciul
poate fi asigurat, fie de ospătari, care circulă printre
invitaţi, cu platourile de mâncare şi băutură,
fie prin instalarea unor mese-bufet în centrul sau pe laturile
saloanelor, oaspeţii servindu-se singuri, sau cu ajutorul
câtorva ospătari.
G.
Fumatul
În
această problemă, o primă regulă de politeţe
impune ca nefumătorii să nu fie stingheriţi de
către fumători. Se recomandă ca un bărbat
să nu fumeze în apropierea unei femei, un tânăr lângă
o persoană mai în vârstă, un funcţionar în faţa
sau lângă superiorul său, dacă ştie că
toţi aceştia nu suportă fumul de ţigară.
În asemenea împrejurări, întrebarea „îmi permiteţi
să fumez?”, mai ales când este însoţită de
gestul de a scoate ţigara din pachet sau a aprinde bricheta,
este deplasată, deoarece interlocutorului îi va fi greu să
răspundă negativ. Abţinerea de a fuma, în asemenea
situaţii, este cea mai bună soluţie. De asemenea,
trebuie avute în vedere şi alte câteva reguli esenţiale:
ˇ
nu se salută cu ţigara în gură;
ˇ
nu se vorbeşte cu ţigara sau pipa în colţul gurii
şi nu se ţine ţigara permanent în gură pufăind
din ea;
ˇ
nu se intră cu ţigara sau pipa aprinsă în locuinţa
unde eşti invitat sau în biroul superiorilor în grad.
Se
recomandă ca femeile să nu fumeze pe stradă sau
dacă fumează să nu dea fumul pe nas. În societate
bărbatul oferă foc mai întâi femeilor şi apoi bărbaţilor.
O femeie poate oferi foc altor femei, dar nu este normal să
ofere foc bărbaţilor. Folosirea scrumierelor pentru
aruncarea scrumului de ţigară este absolut obligatorie.
Este inadmisibil să se folosească la întâmplare oricare
vas drept scrumieră. Gazda nu va începe să fumeze înainte
de a oferi ţigări invitaţilor săi; invitaţii
nu vor fuma înainte de a cere permisiunea gazdei. La o masă
oficială nu se fumează decât din momentul când sunt
oferite ţigări de către gazdă, de obicei nu
înainte de a se trece la felul principal de mâncare, respectiv
la friptură.
H.
Ţinuta vestimentară
În
activitatea de relaţii cu publicul, ţinuta vestimentară
are o deosebită importanţă. Regula de etichetă
vestimentară cere o îmbrăcăminte corectă,
în plină armonie cu conformaţia corpului şi împrejurările
în care este purtată. În aceasta constă şi adevărata
eleganţă. A fi elegant nu înseamnă preocuparea
exclusivă pentru numărul şi preţul toaletelor,
copierea fidelă a modei lansate de diferite case de specialitate,
ci preocuparea pentru alegerea unor materiale de bună calitate
şi o croială corespunzătoare, capabile să
răspundă unor nevoi cât mai variate şi fără
a se demoda prea repede. La bărbaţi accesoriile au mare
importanţă. Se cere: o cămaşă curată
şi bine călcată, o cravată discretă,
asortată, ca şi încălţămintea sau ciorapii,
la culoarea costumului. La femei culorile şi desenul materialului
ca şi croiala rochiei trebuie să fie armonizate cu aspectul
fizic. O femeie cu tenul palid nu va face decât să-şi
evidenţieze şi mai mult paloarea dacă se va îmbrăca
în culori galbene sau verzi. O femeie corpolentă şi
de statură mică nu va purta o rochie plisată sau
cu dungi dispuse orizontal sau cu o croială scurtă,
după cum o femeie înaltă nu va purta o rochie cu dungi
dispuse vertical. Excesul de bijuterii nu contribuie la obţinerea
unei note de mai multă eleganţă, ci dimpotrivă.
Ţinuta
de zi sau ţinuta de oraş (se foloseşte dimineaţa
şi după-amiaza)
La
acţiunile la care se impune ţinuta vestimentară
de oraş, pot fi oferite următoarele sugestii:
Pentru
femei:
ˇ
rochie scurtă de sezon, deux-pieces sau tailleur, din materiale
şi culori potrivite sezonului (ziua nu se îmbracă rochii
din materiale lucioase – lamé sau dantelă);
ˇ
mănuşi simple şi pălărie, asortate cu
îmbrăcămintea;
ˇ
accesorii discrete;
ˇ
poşeta obişnuită de o culoare asortată cu
îmbrăcămintea;
ˇ
pantofi de zi, cu tocuri joase, de o culoare asortată cu
îmbrăcămintea (nu se recomandă pantofi din piele
lucioasă);
ˇ
palton, pardesiu sau haină de blană, după sezon.
Pentru
bărbaţi:
ˇ
costum (haină şi pantaloni) de aceeaşi culoare
(nu prea închisă), de croială obişnuită;
ˇ
cămaşă albă sau cu dungi de culoare asortată
la costum;
ˇ
cravată, ciorapi şi pantofi asortaţi la culoarea
costumului;
ˇ
mănuşi numai când se poartă şi pălărie;
ˇ
palton sau pardesiu, numai când este cazul.
Unele
precizări:
ˇ
costumul „uni” se poartă cu cămaşă
„uni” şi cravată cu dungi discrete;
ˇ
la cămaşă în dungi se poartă şi cravată
„uni”;
ˇ
cravată modernă, înflorată sau cu diferite modele
geometrice, trebuie să fie aleasă cu multă grijă;
ˇ
culoarea ciorapilor se asortează cu cea a cravatei;
ˇ
nu se poartă cravată la cămaşă cu mânecă
scurtă;
ˇ
toamna, iarna şi primăvara se vor purta mănuşi
din piele, în circumstanţele care impun eleganţă.
Ţinuta
de seară sau ţinuta de culoare închisă
La
acţiunile la care se impune ţinuta vestimentară
de culoare închisă, se recomandă:
Pentru
femei
ˇ
rochie de seară din mătase, lamé, dantelă, lână,
jersé etc., de obicei de lungime obişnuită sau dacă
moda impune, mai lungă;
ˇ
mănuşi din piele sau mătase, scurte (la rochie
cu mâneci) sau lungi -3/4 (la rochie fără mâneci);
ˇ
bijuterii de preţ, dar discrete şi în număr redus;
ˇ
poşetă de dimensiuni mici din piele, mătase sau
materiale lucioase (paiete, mărgele etc.), de culoare asortată
cu îmbrăcămintea;
ˇ
pantofi din piele lucioasă sau mată şi ciorapi
din mătase sau dantelă, în culori asortate cu îmbrăcămintea;
ˇ
în sezonul rece, palton, pardesiu sau haină de blană
de culoare închisă.
ˇ
Aceasta este ţinuta vestimentară recomandată pentru
diferite ocazii oficiale, mese, recepţii, gale de film, spectacole
teatrale etc., însă în oraş poate fi folosit, cu deplin
succes, costumul taior sau deux-pieces, confecţionat din
materiale de bună calitate şi cusut cu mult gust. Nu
se recomandă folosirea pantofilor cu tocul înalt la ţinuta
cu pantaloni.
Pentru
bărbaţi
ˇ
costum de culoare neagră sau închisă, cu pantaloni şi
vestă de aceeaşi culoare (stofă uni sau cu dungi
discrete din acelaşi fir);
ˇ
cămaşă albă;
ˇ
cravată argintie sau asortată la culoarea costumului;
ˇ
ciorapi negri;
ˇ
mănuşi, când se poartă şi pălărie;
ˇ
pantalon sau pardesiu când este cazul (totdeauna cu mănuşi).
Ţinuta
pentru ceremoniile cu caracter funerar
La
ceremoniile cu caracter funerar se recomandă următoarea
ţinută vestimentară:
Pentru
femei
ˇ
îmbrăcăminte de sezon, de culoare neagră;
ˇ
ciorapi negri subţiri;
ˇ
poşetă neagră;
ˇ
pantofi negri;
ˇ
batistă albă, îndoliată;
ˇ
pălărie şi mănuşi de culoare neagră;
ˇ
palton, pardesiu sau fulgarin de culoare neagră, în funcţie
de anotimp.
Pentru
bărbaţi
La
înmormântări:
ˇ
costum de culoare neagră;
ˇ
cămaşă albă;
ˇ
cravată, ciorapi şi pantofi de culoare neagră;
ˇ
palton, pardesiu, fulgarin, mănuşi şi pălărie
de culoare neagră (în funcţie de anotimp);
ˇ
fular alb, de mătase.
b)
La prezentarea de condoleanţe – haină neagră
sau ţinută de culoare închisă. La prezentarea de
condoleanţe se recomandă haină neagră, dar
nu este obligatorie.
c)
La depunerea de coroane de flori sau jerbe, se recomandă
folosirea ţinutei de culoare închisă.
Ţinuta
de ceremonie sau ţinuta specială
În
practica internaţională, ţinuta variază de
la o ţară la alta, observându-se tendinţa de renunţare
la îmbrăcămintea clasică de mare ceremonie şi
anume; smoking, jachetă şi frac. În ultimul timp, în
multe ţări, la ceremoniile de mare fast se foloseşte
costumul negru sau închis.
De
regulă la acţiunile cu caracter diplomatic, trebuie
respectată ţinuta indicată pe invitaţie. În
cazul când nu există o asemenea precizare, se va folosi îmbrăcămintea
corespunzătoare practicii locale pentru toate acţiunile
prevăzute în programul acestor vizite. Acest lucru impune
cunoaşterea dinainte a practicii locale în vederea confecţionării
din timp a veştmintelor necesare.
De
reţinut:
ˇ
dacă bărbatul este îmbrăcat în smoking, partenera
va purta rochie scurtă, fără mâneci, fără
pălărie şi mănuşi (în unele ţări,
la mesele care au loc la ore târzii se indică rochie lungă);
ˇ
dacă bărbatul este îmbrăcat în jachetă (de
obicei, la vizite oficiale în cursul zilei), partenera va purta
rochie scurtă cu pălărie şi mănuşi;
ˇ
dacă bărbatul este îmbrăcat în frac, partenera
va purta rochie lungă, fără mâneci şi cu mănuşi
lungi.
Este
imperios necesar ca în toate ocaziile, la acţiunile protocolare,
vizite, mese, recepţii, cocktailuri, ceaiuri etc., să
se poarte îmbrăcămintea indicată în program sau
pe cartea de invitaţie. În lipsa unei asemenea precizări,
se poate ţine cont de următoarele recomandări:
Portul
mănuşilor
Purtatul
mănuşilor depinde de obiceiurile locale. Pe stradă
însă, bărbatul îşi va scoate mănuşa din
mâna dreaptă pentru a saluta. Femeile nu-şi scot mănuşile
decât dacă întâlnirea este fixată dinainte. În interior,
bărbatul nu intră cu mâna dreapta în mănuşă.
Este preferabil ca ea să se scoată înainte de a suna
la uşă. Mănuşile se scot în restaurant şi
într-o sală de dans, dar ele se pot purta în tren, la sport
şi pentru condusul maşinii. La bal, la teatru, ca şi
la toate manifestările publice care au loc în interior, bărbaţii
îşi vor scoate mănuşile, în timp ce femeile – dacă
doresc – pot să le păstreze. La o invitaţie la
masă, nu se intră în sufragerie cu mănuşile
în mână. Când se îmbracă pardesiul, mantoul, paltonul,
mănuşile sunt obligatorii.
Alte
reguli de etichetă:
ˇ
Pe stradă – prioritatea de trecere este următoarea:
femeia trece înaintea bărbatului, cel mai în vârstă
înaintea celui mai tânăr, gradul superior înaintea celui
inferior.
ˇ
Iniţiativa de a intra in discuţie aparţine femeii,
celui mai în vârstă sau mai mare în grad (cu excepţia
cazurilor când sunt de comunicat probleme urgente şi importante
pentru interlocutori).
ˇ
La urcarea în mijloacele de transport public se dă
întâietate femeilor, persoanelor mai în vârstă şi superiorilor
în grad. La coborâre se procedează invers: bărbatul
sau persoana mai tânără coboară primul şi
ajută apoi femeile sau pe cei mai in vârstă.
ˇ
În cazul unei deplasări cu maşina, locul de onoare
este la spate în dreapta banchetei, după care urmează
cel din stânga, iar locul trei, în faţă, lângă
şofer. În cazul când două femei şi un bărbat
sau doua femei şi doi bărbaţi se află împreună,
locul femeilor este pe bancheta din spate, cea mai în vârstă
stând la dreapta, iar a bărbaţilor în faţă.
ˇ
Dacă doi bărbaţi însoţesc o femeie, cel mai
in vârstă sau superior în grad stă pe bancheta din spate,
la stânga femeii, iar al doilea bărbat în faţă.
